Roger Zelazny - Domn al Luminii

Vishnu fu auzit spunând că sălbăticia intrase în Oraş, în cele din urmă.

Într-un palat albastru, înalt, cu turle subţiri şi porţi filigranate, unde izul stropilor săraţi ai mării şi ţipetele albatroşilor umplu văzduhul strălucitor pentru a încânta simţurile cu viaţă şi desfătare, Domnul Nirriti cel Negru vorbea cu cel ce-i fusese adus înainte-i.

— Cum te numeşti, căpitane? întrebă el.

— Olvagga, Doamne, răspunse căpitanul. De ce mi-ai ucis echipajul, iar pe mine m-ai lăsat în viaţă?

— Pentru că ţie am să-ţi pun nişte întrebări, căpitane Olvagga.

— Cu privire la ce?

— La multe lucruri. Lucruri pe care un bătrân căpitan le-ar putea şti de prin călătoriile lui. Cum este controlul meu asupra căilor de navigaţie din mările sudice?

— Mai puternic decât credeam, altfel nu m-ai fi avut aici.

— Multora le este frică să se aventureze într-acolo, nu-i aşa?

— Da.

Nirriti se duse la o fereastră ce dădea spre mare. Îi întoarse spatele prizonierului. După o vreme, vorbi iar:

— Aud că s-au făcut mari progrese ştiinţifice în nord, după… ăăă… bătălia de la Keenset.

— Şi eu am auzit asta. Şi mai ştiu şi că este adevărat. Am văzut un motor cu aburi. Tiparniţa a devenit un lucru obişnuit. Picioarele de slizzard mort sunt făcute să tresară cu ajutorul curenţilor galvanici. Acum se prelucrează un oţel mai bun. Microscopul şi telescopul au fost redescoperite.

Nirriti se întoarse iar cu faţa spre el şi se studiară reciproc.

Nirriti era un bărbat scund, cu un ochi care îi clipea întruna, un zâmbet uşor, păr negru, strâns cu o bandă din argint, cu nas cârn şi irişi de culoarea palatului său. Avea pielea bronzată şi strălucitoare.

— De ce nu au reuşit zeii din Oraş să oprească lucrul acesta?

— Cred că din cauză că sunt slăbiţi, dacă asta vrei să auzi, Doamne. După dezastrul de la Vedra le-a fost oarecum frică să mai zdrobească prin violenţă mecanismul progresului. Se mai zicea că în Oraş există o stare conflictuală între semizei şi ce-a mai rămas din cei mai în vârstă. Apoi, mai este şi problema unei noi religii. Oamenii nu se mai tem de zei cât se temeau odată. Sunt mai hotărâţi să se apere; iar acum, când oamenii sunt mai bine echipaţi, zeii sunt mai puţin dispuşi să-i înfrunte.

— Atunci, Sam chiar este câştigător. Peste ani, îi va înfrânge.

— Da, Renfrew. Simt că este adevărat.

Nirriti le aruncă o privire celor doi oşteni care-l flancau pe Olvagga.

— Ieşiţi! le ordonă el.

După ce plecară:

— Mă cunoşti?

— Da, capelane. Pentru că eu sunt Jan Olvegg, căpitanul de pe Steaua Indiei.

— Olvegg. Pare oarecum imposibil.

— Şi totuşi e adevărat. Am primit acest de-acum bătrân trup în ziua în care Sam i-a zdrobit pe Maeştrii Karmei, la Mahartha. Eram acolo.

— Unul dintre Cei Dintâi şi — da! — creştin!

— Uneori, când scap de juruinţele hinduse.

Nirriti îi puse o mână pe umăr.

— Atunci, probabil că întreaga ta fiinţă se răzvrăteşte din cauza blasfemiei pe care au ticluit-o!

— Nu-s câtuşi de puţin îndrăgostit de ei… Şi nici ei de mine.

— Aşa s-ar zice. Darmite de Sam — şi el a făcut la fel, combinând această multitudine de erezii… Îngropând cuvântul Adevărului şi mai adânc…

— O armă, Renfrew, zise Olvegg. Nimic mai mult. Sunt sigur că nu a vrut să fie zeu mai mult decât tine sau decât mine.

— Poate. Dar as fi vrut să fi ales o altă armă. Şi dacă au să câştige, sufletele tot pierdute le rămân.

Olvegg ridică din umeri.

— Eu nu sunt teolog, ca tine…

— Dar ai să mă ajuţi? De-a lungul vremurilor am pus la punct o forţă preaputemică. Am oameni şi am maşini. Zici că duşmanii ne sunt slăbiţi. Cei fără de suflet pe care îi am eu, născuţi nu din bărbat sau din femeie, sunt lipsiţi de teamă. Am gondole cereşti, multe. Pot ajunge la Oraşul lor de la Pol. Le pot distruge templele, aici, pe lume. Cred că a sosit timpul să curăţăm lumea de urâciunea asta. Adevărata credinţă trebuie să revină! Curând! Trebuie să fie curând…

— După cum ziceam, nu sunt teolog. Dar şi eu aş vrea să văd Oraşul căzând, zise Olvegg. Am să te ajut în orice fel voi putea.

— Atunci, le vom lua câteva oraşe şi le vom distruge templele, să vedem ce reacţie provoacă asta.

Olvegg dădu din cap.

— Tu ai să-mi fii sfătuitor. Îmi vei fi suport moral, zise Nirriti şi-şi înclină capul.

— Roagă-te împreună cu mine.

Bătrânul stătea de multă vreme în faţa Palatului Karmei din Khaipur, uitându-se la coloanele lui din marmură. În cele din urmă, unei fete i se făcu milă de el şi-i aduse pâine şi lapte. El mâncă pâinea.

— Bea şi laptele, tataie. Este hrănitor şi-o să-ţi fie de folos, să nu ţi se usuce trupul.

— La naiba! zise bătrânul. La naiba cu laptele! Şi la naiba cu trupul meu! Şi cu spiritul, de altfel!

Fata se dădu înapoi.

— Nu ăsta este cel mai potrivit răspuns la milostenie.

— Nu faţă de milostenia ta am eu nemulţumiri, fetiţo. Este vorba de gusturile tale în materie de băuturi. N-ai putea să-mi aduci şi mie o picătură din cel mai puturos vin din bucătărie?… Din cel pe care oaspeţii îl dispreţuiesc, iar bucătarul nu-l varsă nici peste cele mai ieftine bucăţi de carne? Tânjesc după zeama de strugure, nu de vacă.

— Poate să-ţi aduc un meniu complet? Piei de-aici, până nu chem un slujitor!