Vladimir Obrucev - Plutonia

În sfîrșit, la începutul lui iulie veni dinspre răsărit o furtună, care deși acoperi totul în jur cu un strat de zăpadă, sparse gheața, și acum vasul, pe care echipajul îl scăpase de mult din strînsoarea ghețurilor, era gata de drum. Printr-o salvă de tun, el își luă rămas bun de la mohorîta Țară a lui Nansen și se îndreptă spre sud.

Vremea rămînea însă închisă și umedă, adesea fulguia sau ploua; cîteodată din cauza ceții erau nevoiți să stea pe loc ore întregi.

Abia la începutul lui august, „Steaua Polară” scăpă din captivitate și porni cu toată viteza prin strîmtoarea Behring. Toți răsuflară ușurați. Peste două-trei săptămîni avea să fie la Vladivostok.

La mijlocul lui august se aflau în dreptul gurii rîului Kamciatka; țărmurile peninsulei, movilele conice ale vulcanilor și vulcanul fumegînd Kliucevskaia se deslușeau bine în depărtare. Era o zi nespus de liniștită și de senină, iar vijelioasa Mare Behring se așternea netedă ca o oglindă cît vedeai cu ochii. Aerul străveziu de toamnă le îngăduia să vadă la sud-est culmile insulei Behring, cea mai apropiată din grupul insulelor Comandore. Din direcția aceea venea cu toată viteza un vas mare, ce părea că se îndreaptă spre Nijni-Kamciatsk.

— E probabil un crucișător rus care face de pază în aceste ape, răspunse Makșeev la întrebarea tovarășilor săi, adunați pe punte, și care erau într-o dispoziție minunată, dat fiind calmul desăvîrșit al mării și condițiile admirabile de navigație.

— Dar ce poate păzi aici? se interesă Kaștanov.

— Bogățiile noastre, împotriva vaselor de pirați americani și japonezi. Insulele Comandore reprezintă cea mai bogată regiune din lume, dacă nu singura unde există prețiosul lutru de mare, animal care a început să dispară din pricina exterminării lui necruțătoare. De aceea guvernul nostru îngăduie vînarea lutrului numai în anumite luni, cu respectarea unor anumite restricții privitoare la femele și la animalele tinere. Dar vînătorii lacomi trec peste această interdicție. De aceea insulele sînt deseori cercetate de vasele flotei militare, împuternicite să oprească vasele suspecte care navighează în aceste ape.

— Cred că vor cerceta și vasul nostru! exclamă Truhanov. Crucișătorul se îndreaptă direct spre noi.

Într-adevăr, crucișătorul — un vas mare cu trei catarge — înainta cu toată viteza, urmărind să taie drumul „Stelei Polare”. Acum se distingeau bine țevile strălucitoare ale tunurilor și cîțiva oameni adunați pe puntea de comandă. Deodată dintr-una din țevi țîșniră vălătuci de fum, se auzi o bubuitură, și în același timp pe catarg se înălță fanionul care semnaliza: „Opriți, altfel tragem!”

„Steaua Polară” se supuse ordinului și opri mașinile. Conformîndu-se legilor maritime, îndată ce văzu crucișătorul, căpitanul dădu ordin să fie înălțat pavilionul rus. Dar crucișătorul nu-i urmă pilda.

Pasagerii se îngrămădiră lîngă bord, cătînd spre impunătorul vas ce se apropia cu repeziciune.

— Ce-i asta? Crucișătorul nu e rusesc. Se numește „Ferdinand”, iar numele său e scris cu litere latine! exclamă căpitanul, care privea vasul prin lunetă.

— Atunci cu ce drept oprește un vas rusesc în apele rusești? se miră Kaștanov.

— Ce pavilion are acest „Ferdinand”? Trebuie să fie german.

— Asta o să aflăm îndată! răspunse căpitanul, consultîndu-și agenda maritimă de buzunar.

— Am găsit! „Ferdinand” — crucișător al flotei maritime militare austro-ungare, construit în 1909, tonaj — atîta și atîta, zece tunuri de calibru cutare și cutare etc, echipaj — 205 oameni, viteza cutare etc.

Între timp, crucișătorul ajunse aproape de tot, încetini viteza și se opri la o ancablură de „Steaua Polară”; de pe vas fu coborîtă îndată o barcă și exploratorii putură vedea cum doi ofițeri și vreo douăzeci de marinari, înarmați cu puști, coborîră scara. Barca se îndreptă spre „Steaua Polară”. Pasagerii, căpitanul și întregul echipaj al vasului se strînseră lîngă bord, neînțelegînd ce se întîmplă. Vrînd, nevrînd, coborîră scara, pentru ca oaspeții nepoftiți să poată urca.

Amîndoi ofițerii, însoțiți de zece marinari, urcară pe punte.

— Vas rusesc? întrebă ofițerul mai mare în grad, ducînd dreapta la chipiu.

— Da, vas rusesc. Iahtul „Steaua Polară”, proprietate particulară, răspunse Truhanov.

— Dumneavoastră este căpitan?

— Nu, eu sînt proprietarul vasului.

— Vas comercial sau balenieră?

— Niciuna, nici alta. „Steaua Polară” are pe bord o expediție științifică, înapoiată dintr-o călătorie în Oceanul Înghețat. Aș dori să știu însă pe ce temei ați oprit un vas rusesc în apele rusești și cu ce drept ne interogați?

— Pe temei ligii maritime militare și stare de război.

— Ce-ați spus? Stare de război? Ce s-a întîmplat? îl asaltară cu întrebări pasagerii, foarte îngrijorați.

Ofițerul zîmbi:

— Dumneavoastră nimic nu aflat? Dumneavoastră plutești de mult în Oceanul Înghețat?

— Din primăvara anului trecut.

— Diese Russen sind wie vom Himmel gefallen! spuse austriacul camaradului său, care, pare-se, nu prea înțelegea rusește. Acesta zîmbi și răspunse:

— Sie wissen gar nichts vom Kriege?

Apoi ofițerul, superior în grad continuă:

— Dacă așa, eu spun la dumneavoastră că de un an imperiul austro-ungar și imperiul german au război cu Rusia, și noi, crucișătorul flotei imperiale „Ferdinand”, luăm vasul dumneavoastră ca pradă de război. Înțeles?

— Bine, dar iahtul meu nu e un vas militar, ci un vas pașnic, care navighează în scopuri științifice. Vasele particulare nu se confiscă.

— Vas pașnic? Dar asta ce este? Și spunînd acestea, austriacul arătă micul tun care se afla la prora și servea pentru semnalizări și salve. Acesta tun!

Truhanov zîmbi.

— Tot vas pașnic, — continuă austriacul, — poate fi înarmat, poate face debarcări de trupe, poate duce încărcătură de război, poștă militară. Vas pașnic trebuie luat, nu se poate făcut nimic!

— N-aș putea vorbi cu comandantul crucișătorului?

— Dumneavoastră știi și vorbiți nemțește?

— Nu, dar știu franțuzește și englezește.

— Bun! Mergem la crucișător.

Ofițerul șopti ceva camaradului său apoi coborî împreună cu Truhanov în barcă, ce porni repede spre crucișător. Celălalt ofițer și marinarii înarmați rămaseră pe „Steaua Polară”.

Kaștanov, care știa bine limba germană, intră în vorbă cu ofițerul; acesta răspundea bucuros la întrebări și informă pe pasageri despre evenimentele principale ce duseseră în iulie 1914 la izbucnirea războiului european. Timpul trecu pe nesimțite pînă la înapoierea lui Truhanov, El se întoarse cu doi ofițeri și cu alți cîțiva marinari neînarmați.

— Vom debarca pe țărmul Kamciatkăi, spuse el. Să mergem în cabine și să ne facem bagajele, pînă ce „Steaua Polară” va ajunge sub escortă la țărm. Vasul va fi confiscat cu întreaga sa încărcătură.

În cabină, îndată ce scăpă de austrieci, care rămăseseră să comande pe punte, Truhanov istorisi tovarășilor săi cele ce urmează:

— Comandantul crucișătorului mi-a confirmat spusele ofițerului. La început, după ce s-a sfătuit cu ajutorii săi, avea de gînd să ne ia prizonieri. Trebuie să vă spun că vorbesc și înțeleg foarte bine germana, dar am ascuns înadins acest lucru, ca să aflu ce vor hotărî ei în privința noastră. Astfel că am aflat că au provizii puține și că au pus ochii pe rezervele noastre. Prizonierii n-ar însemna pentru ei decît cîteva guri de hrănit în plus. Deși unul din ajutorii comandantului stăruia să ia cu ei măcar pe cei care nu au împlinit încă patruzeci și cinci de ani, buni, deci, pentru serviciul militar, adică pe toți în afară de mine, comandantul a reușit însă să-l liniștească, spunîndu-i că pînă ce noi o să ajungem din Kamciatka la Moscova, războiul se va termina fără îndoială prin înfrîngerea Rusiei și a Franței. Așadar, — urmă Truhanov, — au hotărît să ne debarce pe toți și să ne îngăduie să luăm cu noi numai hainele necesare, ceva provizii și banii ce aparțin fiecăruia, rămînîndu-le însă casa expediției. Această casă și restul lucrurilor vor fi confiscate.