Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Quinn continuă să citească. Weintraub îi povestise cazul în linii mari în timpul zborului. Acum se punea doar la curent cu ultimele evenimente. Care erau întristător de puţine.

— Domnule Quinn, aveţi cumva idee cine ar fi putut să co­mită treaba asta? îl întrebă Donaldson.

Quinn îşi ridică privirea.

— Domnilor, există patru tipuri de răpitori. Numai atât. Cei care ne‑ar avantaja pe noi cel mai mult sunt amatorii. Aceştia nu sunt buni planificatori. Chiar dacă reuşesc să ducă la bun sfârşit operaţiunea de răpire, lasă întotdea­una urme. De obicei sunt depistaţi cu uşurinţă. Le lipseşte sângele rece, ceea ce poate fi periculos. În mod obişnuit, echipele de eliberare a ostaticilor le iau urma, îi păcălesc şi reuşesc să recupereze ostaticii teferi. Dar în cazul nostru nu e vorba de amatori.

Nu‑l contrazise nimeni. Îl urmăreau cu toţii cu cea mai mare atenţie.

— Cei mai periculoşi sunt maniacii cei de genul bandei lui Manson. Inabordabili, ilogici. Nu doresc nici o recompensă materială; ucid din pură plăcere. Partea bună este că oamenii noştri nu par să fie maniaci. Pregătirile sunt prea meticuloase şi execuţia prea precisă.

— Dar celelalte două tipuri? întrebă Bill Walters.

— Dintre celelalte două tipuri, cei mai periculoşi sunt fana­ticii, politici sau religioşi. Cererile lor sunt uneori imposibil de satisfăcut practic. Aceştia caută gloria, publicitatea mai presus de orice. Luptă pentru o Cauză. O parte din ei sunt gata să‑şi dea şi viaţa pentru ea; şi toţi sunt gata de crimă. Pentru noi se prea poate ca această Cauză a lor să pară o simplă abe­raţie. Nu însă şi pentru ei. Şi nu sunt proşti deloc doar plini de ură împotriva Societăţii şi, deci, şi a victimei, care face parte din ea. Fanaticii omoară ca să facă un gest, nu pentru ca să se apere.

— Care e cel de‑al patrulea tip? voi să ştie Morton Stannard.

— Criminalii profesionişti, îi răspunse Quinn fără nici o ezi­tare. Aceştia vor bani asta‑i cel mai uşor. Pentru ei ostaticul reprezintă o investiţie. Şi nu sunt dispuşi să‑şi distrugă investiţia cu prea multă uşurinţă.

— Dar oamenii aceştia? întrebă Odell.

— Oricine ar fi ei, au un mare dezavantaj, care poate să fie ori în favoarea, ori în defavoarea noastră. Guerilele din Ame­rica Centrală şi de Sud, Mafia din Sicilia, Camorra din Calabria, muntenii din Sardinia sau Hezballah din sudul Beirutului acţionează cu toţii la ei acasă, unde se simt în siguranţă. Ei nu ucid, pentru că nu au nici o grabă. Pot să reziste o veşnicie. Dar oamenii noştri sunt ascunşi în Marea Britanie; un mediu foarte ostil pentru ei. Aşa că sunt deja în tensiune. Vor dori să încheie afacerea cât mai repede şi să şteargă putina, ceea ce este foarte bine. Dar dacă sunt mânaţi de teama unei descoperiri iminente, pot să renunţe şi să îşi ia tălpăşiţa. Lăsând în urma lor un trup neînsufleţit, ceea ce este foarte rău.

— Sunteţi dispus să negociaţi cu ei? îl întrebă Reed.

— Dacă e posibil. Dacă au să intre în contact, tot trebuie s‑o facă cineva.

— Mi se întoarce stomacul pe dos la gândul de a plăti bani unor lepădături ca astea, zise Philip Kelly de la Departamentul de Investiţii în Criminalistică al FBI‑ului. Oamenii ajung la Bi­rou din locuri diferite. Kelly venea de la departamentul poliţiei din New York.

— Criminalii profesionişti sunt mai îndurători decât fanati­cii? întrebă Brad Johnson.

— Nici un răpitor nu e îndurător, îi răspunse Quinn scurt. E cea mai murdară dintre crime. Să sperăm că sunt destul de lacomi.

Michael Odell aruncă o privire spre colegii lui, care încuviin­ţară cu toţii printr‑o clătinare a capului.

— Domnule Quinn, vreţi să încercaţi să negociaţi eliberarea băiatului?

— Presupunând că cei care l‑au răpit au să ne contacteze, da. Cu anumite condiţii.

— Bineînţeles. Să le auzim.

— Eu nu lucrez pentru guvernul SUA. Vom colabora în toate acţiunile, dar eu lucrez pentru părinţi. Numai pentru ei.

— De acord.

— Am să acţionez de la Londra, nu de aici. E prea departe. Fără amănunte în presă, fără publicitate, fără tămbălău. O să am apartamentul meu şi telefoanele necesare. Şi o să am întâietate în procesul de negociere şi asta trebuie convenit cu Lon­dra. N‑am chef de nici o dispută cu Scotland Yardul.

Odell îi aruncă o privire Secretarului de stat.

— Cred că o să reuşim să convingem guvernul britanic să‑şi dea acordul, spuse Donaldson. Ei au să aibă întâietate la cerce­tările judiciare, care vor continua în paralel cu negocierile di­recte. Altceva?

— Voi acţiona cum consider eu de cuviinţă şi voi lua perso­nal hotărâri asupra modului de a trata cu respectivii. S‑ar putea să fie necesar să dăm nişte bani în schimb. Trebuie să‑mi fie puşi la dispoziţie. Sarcina mea este să aduc înapoi băiatul. Asta‑i tot. După ce au să‑l elibereze, sunteţi liberi să‑i urmăriţi până la capătul pământului.

— Oho, asta o să şi facem, zise Kelly cu o voce ameninţă­toare.

— În privinţa banilor nu‑i nici o problemă, spuse Hubert Reed. Înţelegeţi că nu există nici o limită financiară pentru ceea ce va trebui să plătim.

Quinn rămase tăcut, deşi îşi dădea seama că a le spune aşa ceva răpitorilor era cea mai proastă dintre metode.

— Nu vreau nici o îmbulzeală, nici o urmărire, nici un fel de iniţiative particulare. Şi, înainte de a pleca, vreau să mă întâlnesc cu Preşedintele Cdrmack. Între patru ochi.

— Dar e vorba de Preşedintele Statelor Unite, exclamă Lee Alexander de la CIA.

— Care este părintele ostaticului, îi răspunse Quinn. Tre­buie să aflu nişte amănunte despre Simon Cormack pe care nu­mai el poate să mi le dea.

— Este foarte deznădăjduit, spuse Odell. Nu se poate să‑l laşi în pace?

— După experienţa mea, părinţii simt întotdeauna nevoia de a vorbi cu cineva, fie el şi un străin. Aveţi încredere în mine.

Chiar în momentul în care pronunţa aceste cuvinte, Quinn îşi dădu seama că nu era nici o speranţă pentru aşa ceva.

Odell oftă.

— Am să văd ce pot să fac. Jim, vrei să lămureşti tu totul cu Londra? Anunţă‑i de sosirea lui Quinn. Spune‑le ce doreşte dumnealui. Şi trebuie să îi facă cineva rost de nişte haine. Dom­nule Quinn, vreţi să folosiţi toaleta de la capătul holului ca să vă învioraţi? Eu o să vorbesc cu Preşedintele. Cum se poate ajunge cel mai rapid la Londra?

— Cu Concordul care pleacă de la Dulles peste trei ore, îi răspunse Weintraub fără ezitare.

— Reţineţi un loc în el, spuse Odell şi se ridică în picioare.

Ceilalţi îi urmară exemplul.

La ora 10.00 dimineaţa, Nigel Cramer prezenta ultimele noutăţi comitetului COBRA de la Whitehall. Centrul de înma­triculare a vehiculelor şi a şoferilor din Swansea făcuse o desco­perire. Un individ care purta acelaşi nume ca şi fostul proprie­tar al Tranzitului cumpărase şi înscrisese în circulaţie o altă furgonetă, o Sherpa, cu o lună în urmă. De data aceasta exista o adresă, în Leicester. Comandantul Williams, şeful O.S. 13 şi an­chetatorul oficial, era deja pe drum cu un elicopter al poliţiei. Dacă individul nu mai avea Tranzitul însemna că îl vânduse alt­cuiva. Nu se înregistrase nici o reclamaţie că ar fi fost furat.

După conferinţă, Sir Harry Marriott îl luă deoparte pe Cra­mer.

— Washingtonul vrea să conducă negocierile, dacă au să aibă loc, îi spuse el. Îşi trimit un om aici în acest scop.