Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Poftim, spuse Fred Hardy, întinzându-i servieta. Vă doresc călătorie plăcută. Mi-ar fi făcut plăcere să vă însoțesc, dar mă așteaptă biroul, la Londra. Am să mă reped poate în Bahamas către sfârșitul lunii. Sunt foarte fericit că v-am întâlnit, domnule Bosch.

Poarta se deschise. O stewardesă intră, zâmbi, se uită la cei trei pasageri de clasa întâia, le luă tichetele roșii și pieri.

— Fiți buni și luați loc în autobuz, vă rog.

— Adio, domnule Hardy, zise Jérôme Bosch, depărtându-se.

…………………………………………………..

Jérôme Bosch ei aproape singur în autobuzul care duce călătorii de clasa întâia. Autobuzul merge încet, după un itinerar complicat, pe o imensă suprafață de beton neted, pe care nimic nu pare s-o balizeze. Jérôme Bosch nu simte nimic, nici măcar mărunta ațâțare ce întovărășește orice călătorie. Își spune că nu i se mai poate telefona, dar se înșală. Își spune că nimeni nu va mai încerca să-i influențeze comportarea, pentru că nu mai are importanță. Autobuzul se oprește. Jérôme Bosch coboară din autobuzul care pleacă să ia porția de pasageri de clasa a doua. Urcă scara mobilă rezemată de partea dinainte a aparatului. Șovăie pătrunzând în cabina de clasa întâi. Se lasă condus în dreptul unui fotoliu, lângă un hublou, în fața aripilor. Își prinde centura sub ochiul vigilent al stewardesei. Aude larmă, târșâit de picioare, în spatele lui se instalează pasagerii de clasa a doua. Vede stewardesa îndreptându-se către cabina de pilotaj, dispărând pentru o clipă, revenind, apucând un microfon. O aude urând bun-venit în trei limbi, recomandând stingerea țigărilor și verificarea centurilor. Se aprinde un panou care reînnoiește instrucțiunile. I se întinde un coș cu bomboane. Alege una. Știe că-i vorba de un rit, că aparatele sunt presurizate și că timpanele nu-l vor durea, chiar dacă nu se obosește să înghită, că, de altfel, va înghiți bomboana înainte ca avionul să sfâr-șească decolarea. Aparatul pornește. Lui Jérôme Bosch i se pare că vede silueta elegantă a lui Fred Hardy, dincolo de poarta de pe acum îndepărtată a salonului de așteptare. Avionul încremenește. Motoarele rag, și, fără a mai aștepta, Universul năvălește înainte și-l lipește pe Jérôme Bosch de spătar. Încearcă să privească prin hublou. Aparatul a părăsit solul. Un șoc. Roțile au intrat în lăcașul lor.

Jérôme Bosch se destinde. Nu se va întâmpla nimic. I se întinde un ziar, cel de dimineață și, în mod mecanic, îl deschide la pagina economică și ochii i se îndreaptă spre mica hartă meteorologică. Pune ziarul deoparte. Deschide servieta, caută și găsește pipa, o cercetează, calitate superioară, o umple, o aprinde. I se servește un whisky. Zboară deasupra norilor. Se întreabă dacă civilizații efemere și minuscule nu se dezvoltă în cutele acestor munți de ceață. Crede că-i în curs de a uita telefonul. Încearcă să-și închipuie cum arată Nassau. Începe să descopere că a plecat. Ia în stăpânire cabina. Își acționează fotoliul. Se întreabă asupra probabilităților celor două viitoruri. I se pare, dar nu e sigur, că glasul din stânga, glasul ferm, sigur, Ibizza, Acapulco și Barbara n-a Încetat a se depărta, a deveni mai puțin deslușit de la convorbire la convorbire, iar celălalt mai prezent. Chestie de legături telefonice. I se aduce de mâncare. I se servește șampanie. O privește pe stewardesă, care zâmbește ori de câte ori trece pe lângă el. Mai cere șampanie. Bea o cafea. Doarme.

Când se trezește — dar cât o fi ceasul? — avionul zboară pe deasupra mării, într-un cer absolut senin. Jérôme Bosch n-a visat sau nu-și poate aminti visele. Privind marea, regretă în mod absurd că nu și-a luat un slip de baie. Domnul Wildenstein are cu siguranță o duzină de slipuri de baie. Jérôme Bosch înțelege, în sfârșit, că stewardesa i se adresează. Ea îi întinde o bucățică de hârtie albastră, îndoită în mod complicat, ca o telegramă. Pare mirată.

— Un apel pentru dumneavoastră, domnule Bosch. Radiofonistul se scuză, dar n-a înțeles decât câteva cuvinte. E electricitate statică în aer. A cerut confirmarea, degeaba.

Desface hârtia și citește doar două cuvinte, însemnate în grabă, cu un pix: Pe curând…

Domnul Wildenstein, își zice. Dar nu e sigur.

— Vă rog, zice el, puteți întreba cam cum era glasul?

— Să văd, zice stewardesa, care se îndepărtează, dispare în cabina pilotului, revine peste o clipă.

— Domnule Bosch, zice ea, radiofonistul nu prea știe să descrie un glas. Vă roagă să-l iertați. Spune că glasul părea foarte apropiat, că se auzea foarte puternic și că nu crede, în ciuda paraziților, că ar fi vrut să spună și altceva. A cerut din nou confirmarea.

— Mulțumesc, zice Jérôme Bosch în timp ce o vede depărtându-se, apucând microfonul, luând aer în piept, după care o aude rostind cu voce suavă:

— O clipă de atenție, vă rog, doamnelor și domnilor. Vom străbate o zonă de perturbații. Fiți buni și puneți-vă centurile, stingeți țigările. Ladies and gentlemen, your attention, please, fasten your seatbelts…

Nu mai ascultă. În străfundul cerului, altminteri curat, privește prin hublou o mică pată noroasă, apoape neagră, peste care se află un intens clocot întunecat și către care avionul se aruncă. Neagră, neagră, neagră, ca un ochi.

1969

SFÂRȘIT

Data publicării în revista FICTION. Notă valabilă şi pentru sistemul de datare al nuvelelor ce urmează

Mâncat, în limba germană

Jussieu, numele unei celebre familii de botanişti francezi, ai cărei membri s-au făcut cunoscuţi în secolele XVII, XVIII şi XIX.