Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

Șocul identificării mă eliberă instantaneu de toate slăbiciunile mele, atât de disperat mascate, mascate inițial cu pretenția de calm, apoi prin frenezia intenționată a ascensiunii mele. Mam aplecat și, fără să mă rușinez de tremurul degetelor, am cules puțină zăpadă și am introduso în gură. Răceala care mi se topi pe limbă numi astâmpără setea, dar mă trezi. Stăteam și mâncam zăpadă, în continuare fără să cred, așteptând acum ca primele raze ale soarelui sămi confirme presupunerile. Cu mult înainte de răsărit, de undeva de deasupra stelelor ce păleau încetișor, veni o pasăre, ceși strânse aripile, se făcu mai mică, și, poposind pe fața înclinată a unei stânci, porni spre mine. Am încremenit, temândumă să no sperii. Pasărea mă ocoli și zbură mai departe, și tocmai când mă gândeam că nu mă observase, se întoarse și ocoli bolovanul pe care stăteam. Neam privit o vreme, până ce eu am șoptit:

— Și tu de undeai mai venit?

Văzând că nu se temea de mine, am continuat să mănânc zăpadă. Pasărea înclină din cap, mă privi cu mărgelele negre ale ochișorilor ei, apoi brusc, de parcă se plictisise de mine, își deschise aripile și zbură. Iar eu, rezemat de stânca zgrunțuroasă, ghemuit, cu mâinile înghețate din cauza zăpezii, așteptam răsăritul, și întreaga noapte îmi reveni întrun rezumat violent și incomplet — Thurber și vorbele sale, tăcerea dintre Olaf și mine, panorama orașului, pâcla roșietică și spărturile făcute în ea de pâlniile de lumină, rafale de aer fierbinte, înspirarea și expirarea unui milion, piețele suspendate, aleile, bulevardele, zgârienorii cu aripi de foc, diferitele niveluri cu diferite culori, conversația lipsită de inspirație cu pasărea în trecătoare, și felul cum mâncasem zăpadă — iar toate aceste imagini erau și nu erau ele însele, așa cum se petrece uneori în vise, erau atât un memento cât și o evitare a lucrului pe care nu îndrăznisem săl ating. Doarece, pretutindeni, încercasem să găsesc în mine o acceptare a ceea ce nu putusem accepta. Însă asta fusese înainte, aidoma unui vis. Acum, cu mintea limpede și cu ochii în patru, așteptând ziua, în văzduhul aproape argintiu, în prezența pantelor muntoase treptat dezvăluite, făgașurile, grohotișul, ce ieșeau din noapte confirmând în tăcere realitatea întoarcerii mele, pentru prima dată — singur, dar nu un străin pentru Pământ — acum supus lui și legilor sale — pentru prima dată am putut, fără să protestez, fără să regret, să mă gândesc la aceia ce aveau să plece după lâna de aur a stelelor…

Omătul piscului sa înflăcărat în aur și alb; deasupra umbrelor purpurii ale văii, stătea puternic și etern, iar eu, fără sămi închid ochii împăienjeniți de lacrimi, mam sculat încetișor și am pornit peste bolovani, spre sud, spre casă mea.

Zakopane — Cracovia, 1960