Dan Brown - Conspiraţia

Rachel dădu absentă din cap, nefiind prea convinsă. Lăsând nepotrivirile deoparte, acum înţelegea teoria lui Tolland despre originea planctonului. "Crede că aici e o spărtură care coboară până la ocean, permiţind planctonului să urce prin ea în puţ." Era plauzibil şi totuşi implica un paradox care o irita. Norah Mangor fusese foarte explicită în legătură cu integritatea gheţarului, după ce făcuse zeci de foraje-test pentru confirmarea solidităţii.

Se uită la Tolland:

— Credeam că perfecţiunea gheţarului este fundamentul tuturor înregistrărilor de date stratificate. Nu a afirmat doctorul Mangor că acest gheţar nu are spărturi sau fisuri?

Corky se încruntă:

— Se pare că Regina Gheţii a dat-o în bară!

"Nu mai spune asta cu glas atât de tare, îl sfătui Rachel în gând, sau te trezeşti cu un ţurţure înfipt în spate."

Tolland îşi mângâie bărbia, în vreme ce urmărea creaturile fosforescente:

— Chiar nu există altă explicaţie. Trebuie să fie vreo spărtură! Masa gheţarului pe suprafaţa oceanului împinge probabil apa de mare bogată în plancton în sus, prin puţ.

"O spărtură a naibii de mare", socoti Rachel. Dacă gheaţa avea acolo o sută de metri grosime şi gaura avea şaizeci de metri adâncime, atunci această spărtură ipotetică trebuia să treacă prin patruzeci de metri de gheaţă solidă. "Iar testele lui Norah Mangor nu indică nici o spărtură."

— Fă-mi un serviciu, îi zise Tolland lui Corky. Du-te şi găseşte-o pe Norah! Să sperăm că ştie ea despre gheţarul ăsta ceva ce noi nu ştim. Şi găseşte-i şi pe Ming, poate ne spune el ce sunt bestiile astea mici şi luminoase!

Corky o luă din loc.

— Ai face bine să te grăbeşti, strigă Tolland în urma lui, privind din nou în puţ. Aş putea să jur că bioluminiscenţa se diminuează.

Rachel se uită la gaură. În mod clar verdele nu mai era la fel de strălucitor.

Tolland îşi scoase haina şi se aşeză pe gheaţă lângă gaură.

Rachel îl privi, nedumerită:

— Mike?

— Vreau să aflu dacă există apă sărată aici.

— Întinzându-te pe gheaţă fără haină?

— Da. Tolland se târî pe burtă până la marginea găurii. Ţinând o mânecă a hainei peste margine, lăsă cealaltă mânecă să atârne liber în puţ, până ce materialul atinse apa. Este un test foarte precis de salinitate folosit de oceanografii din întreaga lume. Se numeşte "lingerea unei haine ude".

Mai încolo pe banchiză, Delta One se lupta cu telecomanda, încercând să păstreze microbotul avariat în zbor peste grupul de oameni strânşi în jurul puţului de excavaţie. Din sunetele conversaţiei, îşi dădu seama că lucrurile evoluau rapid.

— Sună revizorul, zise el. Avem o problemă serioasă.

Gabrielle Ashe făcuse turul Casei Albe de multe ori în tinereţe, visând cu ochii deschişi că într-o zi avea să lucreze în interiorul acelei reşedinţe şi să devină parte a echipei de elită care se ocupa de viitorul ţării. În acest moment însă ar fi preferat să se afle în orice alt loc de pe faţa pământului.

În vreme ce omul de la Serviciul Secret o conduse într-un foaier plin cu tot felul de ornamente, Gabrielle se întrebă ce mama naibii încerca informatorul ei să demonstreze. A o invita pe Gabrielle chiar în Casa Albă era curată nebunie. "Dacă sunt văzută?" În ultima vreme, Gabrielle se făcuse destul de remarcată de presă ca fiind mâna dreaptă a senatorului Sexton. Cu siguranţă cineva avea s-o recunoască.

— Domnişoară Ashe?

Gabrielle îşi ridică privirea. Din foaier un paznic cu faţa prietenoasă o întâmpină cu un zâmbet de bun venit.

— Priviţi într-acolo, vă rog, rosti el, însoţind vorbele cu un gest al mâinii.

Gabrielle privi în direcţia indicată şi se trezi orbită de un bliţ.

— Vă mulţumesc.

Paznicul o conduse până la un birou şi îi dădu un pix:

— Vă rog să semnaţi în registrul de intrări.

Împinse o agendă grea, legată în piele, chiar sub ochii ei.

Gabrielle privi registrul. Pagina pe care o privea era goală. Îşi aminti că auzise odată că toţi vizitatorii Casei Albe semnau în propria pagină goală, astfel încât să se păstreze confidenţialitatea vizitei. Îşi semnă numele.

"S-a dus naibii secretul întâlnirii."

Trecu printr-un detector de metale, după care paznicul o inspectă de sus până jos cu detectorul mobil.

Omul îi zâmbi:

— Bucuraţi-vă de vizită, domnişoară Ashe.

Gabrielle îl urmă pe omul de la Serviciul Secret vreo douăzeci de metri de-a lungul unui coridor, până în dreptul unui al doilea birou de verificare. Un alt paznic tocmai confecţiona un permis de vizitator şi îl trecea printr-o maşină de laminat plastic. Omul dădu o gaură în permis, îi ataşă un cordon, apoi îl petrecu peste capul lui Gabrielle. Plasticul era încă fierbinte. Fotografia de pe permis era chiar instantaneul luat cu cincisprezece secunde în urmă la capătul coridorului.

Gabrielle era impresionată. "Cine spunea că guvernul este ineficient?"

Îşi continuară drumul, cu omul de la Serviciul Secret care o conducea mai departe în Casa Albă. Cu fiecare pas, Gabrielle se simţea tot mai neliniştită. Oricine o invitase acolo nu se prea preocupase de confidenţialitate. Gabrielle primise un permis oficial, semnase în registrul de vizitatori şi acum era condusă în văzul tuturor de-a lungul primului etaj al Casei Albe, acolo unde se adunau turiştii.

— Iar asta e Camera de Porţelan, rostea un ghid în faţa unui grup de turişti, căminul seturilor de porţelan cu dungă roşie de 952 de dolari bucata, aduse de Nancy Reagan, porţelanuri care au iscat o întreagă dezbatere asupra consumurilor exagerate ale administraţiei în 1981.

Însoţitorul lui Gabrielle o conduse dincolo de grupul de turişti, către o scară interioară imensă din marmură, unde alt grup urca treptele.

— Sunteţi pe punctul de a intra în Camera de Est, imensa încăpere de 350 de metri pătraţi unde Abigail Adams atârna pe vremuri lenjeria lui John Adams, explica un alt ghid. După aceea vom trece în Camera Roşie, unde Dolley Madison le oferea de băut şefilor de state aflaţi în vizită, înainte ca James Madison să negocieze cu ei.

Turiştii izbucniră în râs.

Gabrielle trecu de scară, printr-o serie de frânghii şi de baricade, către o secţiune privată a clădirii. Aici intrară într-o încăpere pe care ea o mai văzuse doar prin cărţi şi la televizor. Avu sentimentul că i se taie respiraţia.

"Doamne, asta este Camera Hărţilor!"

Vizitatorii nu puteau ajunge până aici. Pereţii încăperii se puteau ridica, dezvăluind strat după strat de hărţi ale lumii. Acela era locul unde Roosevelt trasase cursul celui de al Doilea Război Mondial. Ca un amănunt tulburător, tot acela era locul de unde Clinton recunoscuse relaţia avută cu Monica Lewinsky. Mai important, Camera Hărţilor era un loc de trecere către aripa de vest — zona din Casa Albă unde lucrau adevăraţii factori de putere. Era ultimul loc în care Gabrielle se gândea să ajungă. Îşi imaginase că mesajele fuseseră trimise de vreun intern întreprinzător sau de vreo secretară, lucrând într-unul dintre birourile sordide ale complexului. Se părea că lucrurile stăteau cu totul altfel.

"Merg în aripa de vest…"

Însoţitorul o duse până în capătul unui coridor mochetat şi se opri în dreptul unei uşi fără însemne. Ciocăni. Gabrielle simţi că inima îi sare din piept.

— E deschis, rosti cineva din interiorul încăperii.

Bărbatul deschise uşa şi îi făcu semn lui Gabrielle să intre.