Dan Brown - Conspiraţia

Neliniştit, Tolland păşi în spatele pilonilor pentru a privi mai îndeaproape.

În partea opusă a habisferei, Rachel Sexton ieşi din cabina mobilă de transmisie, direct în întuneric. Se opri o clipă, dezorientată de umbrele imense care o înconjurau. Habisfera semăna acum cu o peşteră imensă, luminată doar de razele emise la distanţă de reflectoarele de televiziune de lângă peretele nordic. Descumpănită de bezna din jur, porni instinctiv spre zona luminată.

Se simţea mulţumită de rezultatul informării ei asupra personalului Casei Albe. După ce îşi revenise din surpriza provocată de noutatea aflată, transmisese mai departe tot ceea ce ştia despre meteorit. Pe măsură ce vorbea, urmărise cum expresiile de pe chipurile oamenilor din stafful preşedintelui trec de la şoc la credinţă şi speranţă şi, în cele din urmă, la acceptare uimită.

— Viaţă extraterestră? auzise ea o voce exclamând. Ştiţi ce înseamnă asta?

— Da, îi răspunse altă voce. Înseamnă că o să câştigăm aceste alegeri.

În timp ce se apropia de zona presei, Rachel îşi imagină anunţul şocant al preşedintelui şi nu se putu abţine să nu se întrebe dacă tatăl ei chiar merita complotul prezidenţial care avea să se îndrepte asupra lui, spulberându-i întreaga campanie electorală dintr-o singură lovitură.

Răspunsul era, bineînţeles, da.

Oricând o încercau sentimente mai bune faţă de tatăl ei, nu trebuia decât să şi-o amintească pe mama ei. Katherine Sexton. Durerea şi ruşinea pe care Sedgewick Sexton i le provocase erau de neiertat… venirea acasă târziu în fiecare noapte, felul în care îi vorbea întotdeauna, pe un ton superior, şi mirosul de parfum. Evlavia mimată de el — în timp ce minţea şi înşela, ştiind prea bine că pe el Katherine n-avea să-l părăsească niciodată.

"Da, îşi spuse ea, senatorul Sexton e pe punctul de a primi exact ceea ce merită".

Mulţimea din zona rezervată presei jubila. Toţi toastau cu bere. Rachel străbătu acea mulţime simţindu-se ca un intrus la o petrecere de familie. Se întrebă unde dispăruse Michael Tolland.

Lângă ea se ivi Corky Marlinson:

— Îl căutaţi pe Mike?

Rachel ezită:

— Păi… nu… cam aşa ceva.

Corky clătină din cap dezgustat:

— Ştiam eu. Mike tocmai a plecat. Cred că s-a dus să înşface nişte vinciuri. Corky îşi miji ochii înspre domul întunecat. Deşi se pare că îl puteţi ajunge încă din urmă. Îi zâmbi şi arătă cu degetul într-o anumită direcţie. Mike e vrăjit de fiecare dată când vede apă.

Rachel se uită în direcţia indicată, către mijlocul domului, unde se vedea silueta lui Michael Tolland, care stătea în picioare şi privea apa din puţul de extracţie.

— Ce face? întrebă ea. E cam periculos pe acolo!

Corky zâmbi:

— Poate că se uşurează. Haideţi să mergem să-i dăm un ghiont.

Rachel şi Corky străbătură domul întunecat, către puţul de extracţie. În timp ce se apropiau de Tolland, Corky strigă:

— Hei, omule-peşte! Ţi-ai uitat costumul de baie?

Tolland se răsuci pe călcâie. Chiar şi în lumina slabă, Rachel văzu că expresia de pe chipul lui era una neobişnuit de sumbră. Faţa îi părea iluminată într-un mod foarte ciudat, de parcă lumina venea de undeva, de dedesubt.

— E totul în regulă, Mike? îl întrebă ea.

— Nu chiar, îi răspunse Tolland, arătând înspre apă.

Corky păşi peste piloni şi i se alătură lui Tolland la marginea puţului. Şi dispoziţia lui păru să se schimbe instantaneu atunci când privi în jos. Rachel li se alătură, păşind şi ea peste piloni, până la marginea bazinului. Privind în gaură, zări surprinsă scântei verzi-albăstrii care licăreau la suprafaţa apei. Ca nişte particule de neon care pluteau în apă. Păreau a pulsa în nuanţe de verde. Efectul era splendid.

Tolland prinse o bucată de gheaţă de pe podea şi o aruncă în apă. Aceasta deveni fosforescentă în momentul impactului, aruncând brusc săgeţi verzi în jur.

— Mike, rosti Corky, părând tulburat, spune-mi, te rog, ce ştii tu că e chestia asta?

Tolland se încruntă:

— Ştiu exact ce este. Întrebarea mea este ce naiba caută aici?

— Sunt flagelate, zise Tolland, privind spre apa luminiscentă.

— Vânturi?

Corky făcu o grimasă:

— Vorbeşte doar în numele tău.

Rachel îşi dădu seama că Michael Tolland nu avea chef de glume.

— Habar n-am cum se putea întâmpla, continuă Tolland, dar cumva această apă conţine dinoflagelate bioluminiscente.

— Bioluminiscente şi mai cum??? sări Rachel.

"Vorbeşte englezeşte."

— Plancton monocelular capabil de a oxida un catalizator luminiscent denumit luceferină.

"Asta e în engleză?"

Tolland pufni şi se întoarse spre prietenul lui:

— Corky, există vreo şansă ca meteoritul pe care l-am scos din gaura aia să fi avut organisme vii pe suprafaţa lui?

Corky izbucni în râs:

— Fii serios, Mike!

— Dar sunt serios.

— Nici o şansă, Mike! Crede-mă, dacă NASA ar fi avut chiar şi cel mai mic dubiu că pe roca aia trăiesc microorganisme vii, poţi să fii al naibii de sigur că n-ar fi scos-o niciodată în aer liber.

Tolland păru doar pe jumătate satisfăcut, uşurarea fiindu-i umbrită în aparenţă, de dezlegarea unei enigme profunde.

— Nu pot şti sigur fără un microscop, zise el, dar mie mi se pare că ăsta este plancton bioluminiscent din specia Phylum Phyrrophyta. Numele înseamnă "plantă de foc". Oceanul Arctic e plin de aşa ceva.

Corky ridică din umeri:

— Şi atunci de ce ai întrebat dacă provin din spaţiul cosmic?

— Deoarece meteoritul a fost îngropat în gheaţă glaciară — apă proaspătă din ninsori. Apa din gaura aia provine din topirea gheţii şi a fost îngheţată timp de trei secole. Cum puteau ajunge aceste creaturi din ocean în ea?

Argumentul lui Tolland aduse tăcerea.

Rachel stătea la marginea bazinului şi încerca să se concentreze asupra a ceea ce avea în faţa ochilor. "Plancton bioluminiscent în puţul de extracţie. Ce mai înseamnă şi asta?"

— Undeva, dedesubt, trebuie să existe o spărtură, reluă Tolland. E singura explicaţie. Probabil că planctonul a intrat în puţ printr-o fisură a gheţii care a permis infiltrarea apei oceanului.

Rachel nu pricepea.

— Infiltrare? De unde?

Îşi aminti de lunga ei călătorie cu IceRover-ul pe platoul de gheaţă:

— Coasta e la peste trei kilometri de aici.

Corky şi Tolland se uitară ciudat la ea.

— De fapt, rosti Corky, oceanul e chiar sub noi. Banchiza asta pluteşte.

Rachel se holbă la cei doi bărbaţi. Era perplexă.

— Pluteşte? Dar… noi suntem pe gheţar.

— Da, suntem pe un gheţar, confirmă Tolland, dar nu suntem şi pe pământ. Uneori gheţarii trec de sol şi se întind peste ape. Deoarece gheaţa este mai uşoară decât apa, gheţarul continuă pur şi simplu să curgă, plutind peste ocean ca o plută imensă de gheaţă. Asta este şi definiţia unei banchize… varianta plutitoare a unui gheţar. Făcu o pauză. Acum ne aflăm, de fapt, la un kilometru şi jumătate în largul oceanului.

Şocată, Rachel deveni brusc îngrijorată. Potrivindu-şi imaginea din minte cu împrejurimile, gândul că stătea deasupra Oceanului Arctic îi provocă un sentiment de frică intensă.

Tolland păru să sesiseze tulburarea ei. Bocăni cu piciorul în gheaţa de dedesubt.

— Nu-ţi face griji! Gheaţa asta are o sută de metri grosime, şi şaizeci de metri din această sută plutesc sub apă ca un cub de gheaţă într-un pahar. Astfel banchizele sunt foarte stabile. Pe chestia asta se poate construi şi un zgârie-nori.