Dan Brown - Conspiraţia

În timp ce se îndepărta de mulţimea gălăgioasă a angajaţilor de la NASA, Tolland îşi croi drum aiurea prin dom, întrebându-se unde dispăruseră ceilalţi oameni de ştiinţă civili. Dacă şi ei se simţeau doar pe jumătate la fel de storşi de puteri pe cât se simţea el, probabil că se găseau în zona de campare, trăgând un pui de somn înainte de marele moment. În faţa lui, la distanţă, Tolland văzu cercul de piloni OARG în jurul puţului de extracţie acum pustiu. Spaţiul gol de deasupra părea să se afle în rezonanţă cu vocile slabe ale unor amintiri îndepărtate. Tolland încercă să nu se gândească la asta.

"Uită fantomele", îşi impuse. Adesea, gândurile îl bântuiau în astfel de momente, când era obosit sau singur — clipe de triumf sau de sărbătoare. "Ar trebui ca ea să fie cu tine acum", şopti vocea din străfundul minţii. Singur în întuneric, simţi cum alunecă înapoi înspre vremurile pe care încerca să le uite.

Celia Birch fusese iubita lui încă din şcoala generală. Într-o zi de Sfântul Valentin, Tolland o dusese la restaurantul ei favorit. Când chelnerul le aduse desertul, Celia văzuse că era vorba de un singur trandafir şi de un inel cu diamant. Cu lacrimi în ochi, rostise singurul cuvânt care îl făcea pe Michael Tolland mai fericit decât orice pe lumea asta:

— Da.

Plini de speranţe, cumpăraseră o căsuţă lângă Pasadena, unde Celia obţinuse o slujbă de profesoară de ştiinţe. Deşi salariul era modest, era, totuşi, un început. Totodată, locaţia se găsea în apropierea Institutului de Oceanografie Scripps din San Diego, unde Tolland îşi găsise slujba pe care o visase mereu, la bordul unei nave de cercetare geologică. Munca lui presupunea plecarea în perioade de trei sau patru zile, consecutive, însă reîntâlnirile cu Celia erau întotdeauna pline de pasiune şi de emoţie.

În vreme ce se găsea pe apele mărilor, Tolland începu să filmeze câteva dintre aventuri pentru Celia, minidocumentare ale muncii de la bordul vasului. La sfârşitul unei călătorii se întorsese cu un filmuleţ pe care îl realizase de la fereastra unui submersibil de apă adâncă — primele imagini luate vreodată unei bizare moluşte chemotropice despre care nimeni n-avea habar că ar exista. În vreme ce însoţea imaginile cu un comentariu, Tolland practic părea gata să se arunce din submarin de entuziasm.

"În aceste adâncuri trăiesc neîndoielnic mii de specii încă nedescoperite!, comentase el năvalnic. Noi abia dacă am zgâriat suprafaţa! Aici jos există mistere pe care nici unul dintre noi nu şi le poate imagina!"

Celia fusese copleşită de entuziasmul soţului şi de explicaţiile lui ştiinţifice concise. Dintr-o toană, arătase caseta la clasa ei de ştiinţe naturale, şi aceasta deveni instantaneu un punct de atracţie. Alţi profesori îşi exprimaseră dorinţa de a o împrumuta. Părinţii voiau să o copieze. Părea că toată lumea aşteaptă cu nerăbdare următoarea lovitura a lui Michael. Celia o sunase pe o prietenă care lucra pentru reţeaua NBC şi îi trimisese caseta.

Două luni mai târziu, Michael Tolland venise la soţia lui şi o rugase să îl însoţească într-o plimbare până la Kingman Beach. Era locul lor, unde îşi împărtăşiseră dintotdeauna speranţele şi visele.

— Vreau să-ţi spun ceva, îi zisese el.

Celia se oprise şi îl luase de mână pe soţul ei, în vreme ce apa le şiroia la picioare.

— Ce e?

Tolland explodase:

— Am primit un telefon de la reţeaua de televiziune NBC săptămâna trecută. Ei cred că aş putea fi gazda unei serii de documentare despre viaţa oceanică. E perfect. Vor să fac un episod pilot anul viitor! Îţi vine să crezi?

Celia îl sărutase, extrem de încântată:

— Te cred. Vei fi nemaipomenit!

Şase luni mai târziu, Celia şi Tolland navigau în apropiere de Catalina, când ea începu să se plângă de dureri într-o parte. Ignorară durerile câteva săptămâni, însă acestea deveniră într-un târziu prea chinuitoare. Celia se dusese la doctor.

Într-o clipă, viaţa de vis pe care o ducea Tolland se transformase într-un coşmar. Celia era bolnavă. Grav bolnavă.

— E un limfom în stare avansată, le explicaseră doctorii. Se manifestă rar la oamenii de vârsta ei, dar cu siguranţă nu e boală total necunoscută.

Celia şi Tolland se prezentaseră la nenumărate clinici şi spitale consultându-se cu tot felul de specialişti. Răspunsul fusese peste tot acelaşi: "Boală incurabilă".

"Nu voi accepta aşa ceva!", se încăpăţânase el. Îşi dăduse imediat demisia de la Institutul Scripps, lăsase baltă documentarul NBC şi îşi concentrase întreaga energie şi dragoste asupra efortului de a o face bine pe Celia. Şi ea se luptase cu îndârjire, purtând durerea cu o graţie care îl făcea pe el s-o iubească şi mai mult. O luă în plimbări lungi pe plaja lor, îi găti mese sănătoase şi îi spuse tot felul de poveşti despre lucrurile pe care aveau să le facă împreună după însănătoşire.

N-a fost să fie.

Trecuseră doar şapte luni când Michael Tolland se trezi stând pe un pat de spital lângă soţia lui muribundă. Nu-i mai recunoştea chipul. Cruzimea cancerului nu era echivalată decât de brutalitatea chemoterapiei. Din ea nu rămăsese decât un schelet chinuit. Ultimele ore au fost şi cele mai grele.

— Michael, rostise ea, cu voce răguşită. E timpul să plec.

— Nu pot să te las!

Ochii îi erau scăldaţi de lacrimi.

— Eşti un supravieţuitor, îl încurajase ea. Trebuie să fii. Promite-mi că îţi vei găsi o altă iubire.

— Nu voi vrea niciodată alta!

Tolland rostise vorbele hotărât să se ţină de jurământ.

— Va trebui să înveţi.

Celia murise în dimineaţa unei duminici de iunie, senină precum cleştarul. Tolland se simţi ca un vas rupt de chei şi aruncat în largul unei mări furibunde şi fără nici o busolă. Săptămâni de zile se învârtise în loc, rupt de realitate. Prietenii încercaseră să îl ajute, dar era prea mândru ca să le accepte mila.

"Trebuie să alegi, îşi spusese el într-un târziu. Trebuie să munceşti sau mori."

Alegând în cele din urmă, Tolland se aruncase orbeşte în documentarul Amazing Seas. Programul îi salvase, la propriu, viaţa. În cei patru ani care urmaseră, emisiunea lui Tolland ajunsese pe culmi. În ciuda eforturilor de peţitori ale prietenilor lui, Tolland se dusese doar la câteva dintre întâlnirile fixate. Toate fuseseră eşecuri sau dezamăgiri reciproce, astfel încât Tolland renunţase în cele din urmă şi găsise ca scuză pentru lipsa de viaţă socială programul de călătorii încărcat. Prietenii lui cei mai buni ştiau însă foarte bine care era cauza; Michael Tolland pur şi simplu nu era pregătit pentru aşa ceva.

Puţul de extracţie al meteoritului se găsea acum chiar în faţa lui Tolland, trezindu-l din dureroasa lui reverie. Se scutură de fiorul amintirilor şi se apropie de deschizătură. În domul întunecat, gheaţa topită căpătase o frumuseţe magică, aproape ireală. Suprafaţa bazinului sclipea ca un iaz luminat de razele lunii. Privirea lui Tolland fu atrasă de licăririle luminoase din stratul de sus al apei, ca şi cum cineva ar fi împrăştiat nişte scântei verzui-albăstrii pe suprafaţă. Privi lung licăririle.

Ceva de acolo părea cu totul deosebit.

La prima impresie, crezu că apa lucitoare pur şi simplu reflecta licărul luminilor din cealaltă parte a domului, dar apoi îşi dădu seama că nu putea fi vorba de aşa ceva. Licăririle aveau o nuanţă verzuie şi păreau să pulseze într-un anumit ritm, de parcă suprafaţa apei era vie şi se lumina din interior.