Dan Brown - Conspiraţia

Nu se scufundă mai mult de un metru şi ceva. Cu toate astea, când atinse apa rece, mai întâi cu capul, Ming avu senzaţia că se lovise cu faţa de un asfalt dur cu o viteză ameţitoare. Lichidul care îi înconjură chipul era atât de rece încât părea acid coroziv. Ming simţi instantaneu un junghi de panică.

Cu faţa în jos, în beznă, Ming fu pe moment dezorientat, neştiind încotro să o ia spre suprafaţă. Haina din păr de cămilă ţinea frigul departe de trup — dar numai pentru câteva secunde. Reuşi în cele din urmă să se îndrepte şi ieşi la suprafaţă căutând aerul cu disperare, chiar în clipa în care apa găsi calea de a-i ataca spatele şi pieptul, cuprinzându-i întregul trup într-un val de gheaţă.

— Ajjjuutoor, icni el.

Însă Ming abia reuşise să tragă în plămâni suficient aer cât să scoată un scâncet. Se simţea de parcă tot corpul îi fusese golit complet de substanţă.

— Ajutooorr!

Era incapabil să-şi audă propriile ţipete. Ming se trase către marginea puţului de extracţie şi încercă să se caţere afară. Numai că peretele din faţa lui era format din gheaţă. Nu se putea prinde de nimic. Sub apă, bocancii izbiră peretele, căutând o găurică în care să se prindă. Nimic. Se întinse cât putu în sus, căutând marginea. Era la doar treizeci de centimetri distanţă.

Deja muşchii nu mai răspundeau la comenzile date de creier. Lovi mai tare din picioare, încercând să se ridice pe perete suficient de sus ca să prindă marginea cu degetele. Îşi simţea corpul ca de plumb, iar plămânii păreau goliţi complet, ca şi cum ar fi fost striviţi de un piton uriaş. Haina groasă de protecţie se îngreuna cu fiecare secundă şi îl trăgea în jos. Ming încercă să se descotorosească de ea, dar ţesătura grea era mult prea îmbibată cu apă.

— Ajutaţi-mă!

Frica îl copleşea în aceste momente.

Ming citise odată că moartea prin înec era cea mai îngrozitoare cu putinţă. Nu-şi imaginase niciodată că avea să experimenteze aşa ceva. Muşchii refuzau deja să mai coopereze cu mintea. Ajunsese să se lupte doar ca să-şi menţină capul deasupra apei. Hainele grele îl trăgeau în jos, în vreme ce degetele amorţite zgâriau înfrigurate marginea puţului.

De-acum ţipetele lui se petreceau doar în gând.

Şi atunci, se întâmplă.

Ming se scufundă. Nu-şi închipuise niciodată că va trece prin groaza cumplită de a conştientiza moartea, iminenţa ei. Şi totuşi, el era acolo… se scufunda încet de-a lungul peretelui de gheaţă într-o gaură adâncă de şaizeci de metri. Prin faţa ochilor îi trecură o mulţime de imagini. Momente din copilărie. Cariera. Se întrebă dacă avea să-l descopere cineva acolo, jos. Sau se va scufunda, pur şi simplu, până la fund şi va îngheţa… încastrat în gheţar pentru veşnicie.

Plămânii îi urlau după oxigen. Îşi ţinu respiraţia, încercând în continuare să încerce să ajungă la suprafaţă. "Respiră!" Se luptă cu gestul reflex, lipindu-şi buzele una de alta. "Respiră!" Încercă în zadar să înoate ca să se ridice la suprafaţă. "Respiră!" În aceeaşi clipă, într-o bătălie mortală a reflexelor contra raţiunii, instinctul întrecu abilitatea lui Ming de a-şi menţine buzele lipite.

Wailee Ming inhală.

Apa care îi intră în plămâni îi atacă ţesutul gingaş cu forţa uleiului încins. Avea senzaţia că arde, din exterior spre interior. Ca o cruzime, apa nu ucide imediat. Ming petrecu şapte secunde groaznice inhalând apa rece, fiecare inhalare mai dureroasă decât precedenta, nici una dintre ele neoferindu-i însă trupului lucrul de care avea atât de mare nevoie.

În cele din urmă, în vreme ce continua să alunece spre fundul gropii, Ming deveni aproape inconştient. Binecuvântă scăparea din chinuri. De jur împrejurul lui, în apă, văzu mici scântei de lumină. Era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată.

Poarta East Appointment de la Casa Albă este situată pe East Executive Avenue, între Treasure Departament şi East Lawn. Gardurile întărite şi pilonii de ciment instalaţi după atacul puşcaşilor marini din Beirut îi conferă acestei intrări un aer de orice natură, numai de bun venit nu.

În faţa porţii, Gabrielle Ashe se uită din nou la ceas, simţindu-se tot mai nervoasă. Era 4.45 P.M. şi nimeni nu venise încă să o contacteze.

"EAST APPOINTMENT GATE, 4.30 P.M. VINO SINGURĂ."

"Uite-mă, îşi zise ea. Tu unde eşti?"

Gabrielle cercetă chipurile turiştilor din jur, căutând pe cineva care să se uite la ea. Câţiva bărbaţi o priviră, după care îşi văzură de drum. Gabrielle începu să se întrebe dacă aceasta fusese o mişcare deşteaptă. Îşi dădu seama că individul de la Serviciile Secrete care stătea de pază o ochise deja. Gabrielle îşi spuse că informatorului ei i se făcuse frică. Privind pentru ultima dată prin gard spre Casa Albă, oftă şi se întoarse, vrând să plece.

— Gabrielle Ashe? întrebă individul de la Serviciile Secrete cu voce tare.

Gabrielle se răsuci pe călcâie, cu inima cât un purice:

— Da!?!

Omul din cabina de pază îi făcu semn cu mâna. Era un tip subţirel, cu o faţă lipsită de orice expresie şi fără pic de umor:

— Interlocutorul dumneavoastră e gata să vă vadă acum.

Tipul îi deschise poarta principală şi îi făcu semn să intre.

Picioarele fetei refuzară să se mişte:

— Trebuie să intru?

Paznicul încuviinţă:

— Mi s-a spus să vă cer scuze ca aţi fost lăsată să aşteptaţi.

Gabrielle privi poarta deschisă, dar încă îşi simţea picioarele de plumb. "Ce naiba se petrece?" Nu se aşteptase deloc la aşa ceva.

— Sunteţi Gabrielle Ashe sau nu? insistă paznicul, părând de-acum nerăbdător.

— Da, domnule, dar…

— Atunci vă sfătuiesc cu căldură să mă urmaţi.

Picioarele i se puseră în mişcare. După ce trecu, ezitind, de prag, poarta se închise cu zgomot în urma ei.

Două zile în care nu văzuse lumina soarelui îi modificaseră ceasul biologic lui Michael Tolland. Deşi ceasul de la mână arăta ora unei după-amieze târzii, corpul îi spunea că era miezul nopţii. Terminând ultimele retuşuri la documentar, Tolland descărcase întregul fişier video pe un CD şi îşi croia drum prin zona întunecată a domului. Ajungând în zona luminată a presei, livră CD-ul tehnicianului NASA care se ocupa cu transmisiile media şi care răspundea de prezentare.

— Mersi, Mike, rosti omul, făcându-i cu ochiul în vreme ce lua CD-ul. Schimbă din temelii definiţia televiziunii, nu?

Tolland replică obosit:

— Sper să-i placă şi preşedintelui.

— Fără îndoială. În orice caz, munca ta s-a încheiat. Stai jos undeva şi bucură-te de spectacol!

— Mersi.

Tolland rămase în zona intens luminată a presei şi cercetă cu privirea angajaţii NASA care toastau fericiţi cu bere în cinstea meteoritului. Chiar dacă ar fi vrut şi el să sărbătorească, Tolland se simţea epuizat şi stors emoţional. Se uită în jur după Rachel Sexton, însă ea părea încă prinsă în discuţie cu preşedintele.

"Vrea ca ea să vorbească în direct", îşi zise el. Nu că i-ar fi înnuit de ceva; Rachel ar fi fost un surplus perfect la gama şi aşa largă de vorbitori despre meteorit. În afară de aspectul atrăgător, Rachel mai avea nişte atuuri: inspira încredere în propriile forţe şi părea accesibilă — calităţi pe care Tolland rareori le găsea la femeile cu care se întâlnea. Şi totuşi, cele mai multe femei pe care le cunoscuse Tolland făceau parte din lumea televiziunii — şi erau fie deţinătoare nemiloase de poziţii de putere, fie superbe vedete cărora tocmai personalitatea le lipsea.